În secolul I e.n. Hero (sau Heron) din Alexandria îi propune împăratului roman Vespasian introducerea unui motor cu aburi care să facă munca mai multor oameni. Era un motor primitiv comparativ chiar și cu cele din perioada Revoluției Industriale, iar motorul apare menționat în diverse texte cu cel puțin două secole înainte, însă nu sunt siguri autorii sau inventatorii precedenți. Oricum, cu aproximativ 1700 de ani înainte de termen Imperiul Roman are oportunitatea creșterii masive a productivității – și o refuză. Vespasian îi răspunde inventatorului „Trebuie să mă lași să-mi pot hrăni supușii” (Sine me pascere plebeculam meam), considerând că introducerea acestei noi tehnologii va duce la șomaj masiv. Astfel, un Imperiu Roman industrializat masiv cu legiuni  călătorind cu trenul între provincii rămâne doar la nivelul de ficțiune steampunk și omenirea mai așteaptă aproape două milenii pentru a ieși din capcana malthusiană.

În secolul XVIII Anglia „fură startul” și ia fața lumii pentru următoarele două secole mulțumită motorului cu aburi. Însă nu perfecționarea acestuia este determinantă, cât atitudinea celor ce dețin puterea. Dacă, așa cum am văzut mai sus, împăratul roman a spus „NU” (și cine ar fi îndrăznit să îl nesocotească), în perioada Revoluției Industriale Marea Britanie este o monarhie constituțională în care oamenii au dreptul la liberă inițiativă și, la fel de important, dreptul de proprietate este recunoscut și apărat. Șomajul de care se temeau luddiții își face apariția iar oamenii se revoltă și încearcă să oprească schimbările care le periclitează bunăstarea. Puterea intervine apărând dreptul de proprietate al întreprinzătorilor și pedepsindu-i pe cei ce le distrugeau aparatura (iar noi cu toții le putem fi recunoscători pentru că altfel tot acolo am fi rămas la nivel tehnologic și calitate a vieții).

În ultimele decenii spectrul șomajului a început din nou să fie fluturat ca rezultat al globalizării și robotizării (și, cel mai recent, al autonomizării) și din nou rezultatul conflictului dintre luddiți și antreprenori va fi tranșat de cei ce dețin puterea. De data aceasta au apărut voci care argumentează că guvernele nu ar trebui pur și simplu să asiste de pe margine la schimbările ce vor veni, ci să se implice activ fie pentru accelerarea (direcționarea) acestora prin subvenții sau investiții directe, fie pentru încetinirea lor prin taxarea suplimentară. Cel mai probabil a doua tabără va avea câștig de cauză, iar viitorul va mai avea de așteptat, pentru că de data aceasta locurile de muncă amenințate nu mai sunt cele preponderent manuale, din contră, multe „gulere albe” vor trebui să-și actualizeze CV-ul.

De ce spun asta? Uite, de-asta: https://www.bloomberg.com/news/articles/2017-02-28/jpmorgan-marshals-an-army-of-developers-to-automate-high-finance. Nu știu exact ce economii a făcut JPMorgan, dar 360.000 de ore de muncă înseamnă cam 125 de oameni muncind 8 ore pe zi, zi de zi (fără week-end, concendiu, vacanțe), și nu cred că atâția avocați sau analiști financiari de la JPMorgan sunt ieftini. Avansul tehnologic ne-a adus în situația ca, în viitorul apropiat, orice loc de muncă să poată fi preluat de roboți sau programe indiferent de nivelul pregătirii necesare. Dacă în confruntările de idei anterioare cei mai bine pregătiți oameni, elita culturală sau științifică, puteau să analizeze situația oarecum detașat și să prezinte argumente nepartizane, în această dezbatere e destul de previzibil ce poziție vor susține cei ce își văd propriul statut atacat.

Recent, chiar Bill Gates a susținut ideea taxării suplimentare a robotizării locurilor de muncă https://qz.com/911968/bill-gates-the-robot-that-takes-your-job-should-pay-taxes/, o poziție ipocrită dacă încercăm să ne imaginăm câte locuri de muncă au dispărut datorită răspândirii calculatoarelor și a pachetului Office la locul de muncă. Prima mea reacție la această idee a fost că națiunea domniei sale a pornit de la principiul „Fără taxare pentru cei nereprezentați” (No taxation without representation) deci fie vrea să acorde drept de vot roboților / programelor, fie companiilor care utilizează respectivele tehnologii – prima idee e amuzant-absurdă, a doua absurdă-periculoasă. O analiză serioasă a ideii exprimate ne obligă însă să răspundem la câteva întrebări:

– Cine stabilește care este viteza „acceptabilă” de introducere a noilor tehnologii? În baza a ce ia respectiva decizie?

– Este această viteză absolută în toate industriile și pe perioadă nedeterminată, sau decizia este luată sectorial și/sau pe intervale determinate de timp?

Nimeni nu cunoaște viitorul, iar toate predicțiile sunt probabilistice (cu șanse necunoscute, pentru că noi jucăm cu zaruri despre care nu știm câte fețe au). Nici politicienii, nici oamenii de știință, nici experții în politici publice sau sociale nu au globuri de cristal să ne poată spune ce ne rezervă viitorul. În acest sens răspunsurile la întrebările de mai sus vor fi relevante strict din perspectiva jocurilor de putere. Dacă, spre exemplu, sindicatele piloților de avion vor avea suficientă putere, atunci acel domeniu nu prea va fi afectat în perioada următoare. Invers, dacă traducătorii și translatorii nu vor reuși să pună suficientă presiune pe decidenți, vor avea un viitor la fel de sigur precum mașinile de scris (ca acestea, nu vor dispărea, dar vor rămâne extrem de puțini, pentru hipsterii care îi vor angaja). În ambele situații însă va exista un câștigător – statul, ca intermediar al acestor decizii și arbitru în noul joc.

Respectivele întrebări au însă relevanță într-o singură situație, atunci când acceptăm premisa că altcineva are drept de decizie asupra proprietății unei persoane. Indiferent cum se va numi, ideea unei taxări suplimentare a roboților industriali are în spate premisa că proprietarul unei companii nu poate decide cum să își utilizeze bunul său, și întrucât suntem „civilizați” nu îi dictăm, tiranic, ci îl „descurajăm”, democratic, printr-o taxă instituită de stat. Și asta, bine înțeles, cu scopul nobil de a proteja oamenii simpli de pericolul șomajului. Argumentul este fals, și se poate dovedi ușor:

– Nu ar trebui oare să renunțăm la transportatorii auto și să ne întoarcem la căruțași? Ar asigura cu mult mai multe locuri de muncă.

– Câte locuri de muncă erau acoperite de coșari sau lampagii? Dacă ne-am reîntoarce la luminatul stradal cu felinare pe gaz și încălzirea pe bază de sobe pe lemn am rezolva nu doar problema șomajului, ci și a neocupării (mult mai gravă în România decât șomajul, dar despre asta într-un alt articol)

– O persoană care la 18 ani iese din școală șofer de camion are vreun drept de a ieși la pensie peste 40-50 de ani tot șofer de camion? Eventual chiar de la aceeași companie? În traducere – dreptul la muncă înseamnă obligativitatea cuiva de a creea sau menține un loc de muncă special pentru o anumită personă?

„Cine nu cunoaște istoria este condamnat să o repete” a spus Santayana – „Iar cine cunoaște istoria este condamnat să asiste neputincios în timp ce toți ceilalți o repetă” a continuat Tom Toro. Suntem în situația de a privi, la răscruce, și avem șansa de a cunoaște din istorie măcar două tipuri de deznodământ (e posibil să fie mai multe, nu știm): secole de lâncezeală pentru a permite împăraților să-și hrănească supușii sau trecerea de la căruțe la aselenizare in două-trei sute de ani. Și tot ce trebuie pentru a doua variantă e să respecți dreptul de proprietate nu doar în litera legii, ci și în spiritul ei.

Autor: Radu Chitic